Povestea Ghinușii – rețetă tradițională din țara Binșului
Dacă întíd ș-amu uătii, văd ca ș-atunci, ulița dreaptă și lungă cât satu’ aproape, doldora de praf vara, când era toropeala mare, cu prunii înșirați dintr-un capăt în altu’, cu șanțurile ei adânci, pline de apă după o ploaie zdravănă, în care ne bălăceam mai ceva ca-n criș. Ulița pă care bunicii noști își au gospodăria.
Mi-aduc aminte de ocolu’ mărăuc, acuperit pă marjini cu vie cățărătoari și straturi dă flori cari mai dă cari mai pestrițe. Ocolu’ era plin de cloște cu pui rahitici, că pă vremurili alea nu să găseau pui d-aiștia ca amu’ pogani de numa-numa. Fujeau puii dintr-o parte în alta tăt din ce puteau, când ne băgam întră ei și nu o dată s-o’ntâmplat să-i luam pă bieții la călcat în graba noastă. Ș-apoi să te ții numa’ câte ne-auzeam!
Noi, prunci fără nici o griji în lumea asta, ne sculam cu noaptea-n cap și nu făceam altă și nimică cât era zua de lungă, numa’ să fujim și să ne hârjonim cu alți prunci d-o samă cu noi. Și zburdam pân’ tăte colțurili și cotloanele cășii: din șură în poiată, din poiată în ogradă, din ogradă în teleachi.
Și colea șa, pă când să facea de miezăzat, meream atâti trii acasă strâgând din tăți rărunchii că nouă ni chiorăi mațăli a foami. Mămuța, că așa îi zâcem noi până și-n zua de azi, muiere aprigă de-altfel, obișnuită cu greutățile și amaru’, cu lucru câmpului si zoala din ograda, după ce freca bine cu apă din căldăriță, tătă zgura adunată pă noi, făcându-ni în fel și chip, ne țuca pă fiștecari în parte, pă amândoi obrajii.
“P-aci’ia ‘naintea mea în casă!”, strâga ea, iară noi spășiți și rupți de foame ne strânjeam în juru mășii din borintaș, cuminți ca injerii, în vreme ce masa să umplea dă tăt ce era mai bun in casă: zamă de șelată, păsulă părgălită, pită cu unsoare, un dărab di clisă, porodici si scârtaveți, caș, strâjeali di ceapă verdi și alte câte bunătățuri. “Mâncați, ne zicea, că așea mă satur io numa’ uitându-mă la voi, pruncii mei!” Și după ce eram cu burțile pline și sătui, ne țâpa în brâncă câte-un dărăboc de pită proaspătă unsă cu dulceață și duși eram până târzâu în noapte.
Dumineca ne-mbrăca cu hainele celea bune și ne lua cu ea, pă jos, pân’ la beserica din Mizieș. Ș-apăi lumea noastă era la parastasă, când strânjeam în desagă plăcinte și pancove, prăjituri și colaci. Nu era Paști în care să nu venim acasă cu tari patruzăci di uauă împestrite cu bizarca, din care Mămuța ne facea apoi uauă umplute de ne țâneau o săptămână întreagă. Nu era Crăciun lăsat de Dumnezo’ în care să nu fie pe masă colaci, boți cu pisat, poami uscate, cârnaț proaspăt si cocioane.
Și după ce trecea praznicu’ sărbătorilor, colo prin făurar, scotea burta porcului din ciubăru’ cu sare, cernea pisatu’ si alejea cimbru, fir cu firuț. Și-așa stiam noi ca ne face ghinușí. Căci aci vreu s-ajung. La ghinușea Mămuții, făcută de zeci de ani după aceeași rețetă, pă care ea o învățat-o de la măicuța ei, măicuța de la mama ei și tăt așea. Și pă drept vă spun că n-am auzât pân’ amu să se mai facă așea ceva pân’ alte părți și țări, în afar’ de țara Binșului.
“Nu-ți triabă multi păntru ea și nici nu-i nu știu ce, numa’ că-i zoală multă, pân’ o umpli, pân o coși, da’ n-avea frică fata mea, că una-două mere lucru după ce te-ai apucat de el. Tu fă numa’ așea cum îți zâc io:
Pisatu îl ie și-l trece pân’ mai multe ape înainte de-al pune la ‘nmoi. Că știi tu, dragu’ mamii, el îi plin de hoaspe și musai triabă date jos. Apoi astupă-l bine cu apă și lasă-l tătă noaptea. Dimineața, după ce ti-i scula, scurje-l de apa în care-o stat și mai clătăreaște-l in alte două, trii ape. Apucă-te și dimică o ceapă, mânânțăl. Cât poți tu de mânânțăl, fata mea. Langă ceapă, mai dimică și niște strâjeali di clisă. Tăt așea mânânțăl, să nu să simtă în gură când mânci din ea. Atunci, mai ie o legătură di cimbru, cum îl am io p-aista aci. Aleaje-l de pe lemn și freacă-l bine, bine cu brânca până-i și el mărunt. Înt’o laboși, pune o țâră di oloi, iară când înceape a sfârâi, aruncă-n el ceapa și clisa dimicată și invârti c’o lingură di lemn până când ceapa să-nmoai bini. Haidă apoi păstă ele cu niște maglavais di pipărci și apoi cu pisatu’ scurs bini di apă. ‘Mestecă bini, bini cu lingura și la urmă întoarci cimbru-n laboși păstă tăti astea pă cari ți le zâsăi pân’ amu. La sfârșit sărează și traje-l la o parte di pă foc. No’ asta-i tăt, fata mea. Amu’ cu pisatu făcut așea, apucă-te și îndeasă burta porcului. Când ai gătat mai stropeaște cu niște oloi, că pisatu’ să cere să fie uns bine, ca să se facă cum triabă. După ce-i umplută burta, coas-o bine cu-n ac ș-o ață mai țăpănuță, să nu să rupă tari cum atunci când a fierbe și să deie pisatu’ pă dinafară. Apoi, umpli o oală cu apă și sloboade ghinușea acolo. Pune oala pă caminiță, astup-o c-un fideu și las-o să fiarbă așea molcom o’ tari două, trii ceasuri.
Și iacă așea să faci ghinușea, sufletu’ mio! Așea s-o faci și tu, după cum îți zâsăi io amu, atunci când io n-oi mai fi pă fața pământului.
No, gata cu atâta voroveală, haidați la ghinușii că să răceaște și nu mai îi de treabă de nimică dup-acea. Mâncați pruncii mei, că asta mi-o fost bucuria tătă viața. Să vă văd că mâncați și că trajeți unu’ cătă altu’! Iară anu’ cari vini, dacă oi mai putea blești vă mai fac iară ghinușii, așea cum v-am făcut în fiecare an de când erați mici și erați atuti trii pă capu’ mio!”
Corina, acum am descoperit blog-ul tau…este minunat ceea ce faci, se vede clar ca aici este vorba de mult suflet si daruire! Am citit cu lacrimi acest articol, amintindu-mi cu drag de vremurile delicioase ale copilariei :)! Iti urez mult succes pe mai departe! O zi frumoasa!
ne bucuram ca iti e de folos. cat despre oralitate, nu stiu cat de precisi/exacti am fost in redarea ei. In schimb, putem spune ca ne-am distrat copios :))
Multumesc pentru reteta si felicitari pentru transcrierea oralitatii!